Autismul nu doare, indiferența da! Povestea lui Mihăiţă, un puşti care trăiește în propria-i lume GALERIE FOTO

     Mihăiță Oncioiu este un puști în vârstă de patru anișori care, la prima vedere, pare un copil ca toți ceilalți. Până la un punct este asemenea tuturor micuților de vârsta sa. Ceea ce-l diferențiază sunt notele autiste cu care Mihăiță a fost diagnosticat pe când avea numai un an și jumătate.
     Pentru că au văzut că băiețelul lor nu răspunde când este strigat, nu este atent, privește minute-n șir un anumit obiect, soții Oncioiu din Ploieşti au început să se îngrijoreze. Și-au dat seama că este ceva în neregulă cu copilul lor. Parcă la Maria, fiica lor mai mare, lucrurile au stat cu totul altfel. Au început întâi să caute pe internet explicații pentru manifestările lui Mihăiță, au întrebat în stânga și-n dreapta, au mers la diverși medici, iar verdictul a fost același, răsunând tulburător și zdrobindu-le sufletul: AUTISM.
     A urmat o perioadă de negație, inevitabilele și infinitele întrebări "da' de ce ni se întâmplă nouă asta?", "cu ce-am greșit, cui am greșit?", "oare se va mai vindeca?", "cum se va descurca în viață", etc, toate completate de întrebarea "Ce este, de fapt, AUTISMUL și care sunt cauzele apariției lui?"

     Ce ştim despre ABA?
     La vârsta de doi ani, Mihai a început terapia ABA, lucrând câte patru ore pe zi şi fiind coordonat de două ori pe lună de un terapeut de la Asociația ATCA. Rezultatele au început să apară.
    Ce este, în ce constă terapia ABA? Ea a fost încercată pentru prima dată în anii ’60 și este un program de învăţare care lucrează sistematic la înlăturarea „trăsăturilor” autismului. Sistemul este foarte intensiv, dar s-a dovedit a avea extrem de mult succes în aproape toate cazurile de acest gen. Sistemul ABA divide orice sarcină în unele mai mici şi pune un accent foarte mare pe răsplătirea copilului atunci când lucrează bine.
     Drumul este lung şi anevoios, dar şansele de reușită ale copiilor care urmează terapia ABA sunt foarte mari, mai ales dacă tot procesul începe devreme. Există, însă, și părinți care se încăpățânează să nege că micuții lor au note autiste în ciuda faptului că problema este una evidentă. Din păcate, în aceste cazuri, se transformă în cei mai mari dușmani ai propriilor odrasle.

     Un sistem al indiferenţei şi prostiei
     Mai există însă un dușman pentru persoanele cu autism: sistemul românesc, un sistem care nu-i vede, nu-i aude și nu are mână de ajutor pentru acești oameni. Terapia ABA, care este știută la nivel internațional ca fiind cea mai bună, până acum, în ameliorarea efectelor produse de autism, în România nu a fost recunoscută oficial de sistemul medical și, prin urmare, nu este finanțată de stat. De aici un întreg lanț al lipsurilor, printre care și cea a specialiștilor în domeniu.
     Ceea ce nu știe acest sistem surd la nevoile oamenilor, la strigătele disperate ale unor părinți ale căror suflete sunt zdrobite și care luptă cu forțe aproape supraomenești pentru a-și vedea copiii integrați într-o societate care le ignoră problemele, este faptul că fără niciun fel de terapie sau intervenţie un copil cu autism va absorbi mult mai puțină informaţie şi mai puţine cunoştinţe din mediul înconjurător decât un copil obişnuit. Îi va fi mai greu să se integreze într-o formă de învățământ, iar ulterior în câmpul muncii sau să se descurce singur. Indiferența pentru această boală reiese și din faptul că, la nivel național, nu există nici măcar o statistică despre persoanele diagnosticate cu note autiste.
     Diana Oncioiu s-a lovit deja de lipsa de informaţii despre această boală în momentul în care a mers cu copilul la grădiniţă, iar unele cadre didactice de acolo au vrut cu orice preţ să-i pună beţe-n roate în acceptarea lui în instituţia respectivă. "Au încercat să-mi expună diverse motive, printre care şi faptul că părinţii nu acceptă ca micuţii lor să fie lângă un copil cu autism. Este o boală care nu doare, care nu se ia, PROSTIA se ia", ne-a mărturisit Diana, într-un moment de supărare. Diana n-a cedat, iar Mihăiță merge acum la grădiniță.

     Viitorul, o ceaţă densă
     Terapia pentru autism are suișuri și coborâșuri. După o muncă de zile întregi, săptămâni, pot exista ore în care părinții și terapeuții să fie nevoiți s-o ia de la capăt. Momente de deznădejde a avut și Diana, însă și-a dat seama că nu trebuie să cedeze nicio clipă. N-are voie! Pentru Mihăiță, pentru Maria care este încă prea mică să înțeleagă de ce frățiorul ei nu reacționează asemenea altor copii, de ce lui i se dă un pic mai multă atenție. Poate că nu înțelege încă, dar îl iubește, se joacă, îl ajută pentru că așa simte!
     Pentru Mihăiță, soții Oncioiu cheltuiesc enorm. Terapeuții, tratamentele, consultațiile le storc aproape toate resursele financiare pe care aceștia le obțin lunar. Au mai avut de-a face şi cu oameni care le-au lăsat conturile goale, dar acestea sunt probleme care vin şi pleacă. Adevărata durere este cea a bolii copilului lor
     Diana speră ca lacrimile care-i curg necontenit de când a aflat nemilosul diagnostic al fiului său să se transforme, într-o zi, în șiroaie nestăpânite de mulțumire că rugile și eforturile ei n-au fost zadarnice. Asemenea tuturor mamelor îndurerate și ea speră ca Dumnezeu să-i numere lacrimile și să-i aducă acea mângâiere, care, acum, i se pare atât de departe...