Iolanda Balas - interviu in exclusivitate

EXCLUSIV Iolanda Balaş-Soter: "Niciodată să nu fii mulţumit cu ce ai realizat"

În preajma sărbătoririi centenarului Federaţiei române de atletism, dubla campioană olimpică Iolanda Balaş-Soter, autoare a 14 recorduri mondiale la săritura în înălţime, prezentă timp de trei decenii în conducerea atletismului şi olimpismului românesc, a acordat, în exclusivitate, un interviu pentru AGERPRES.

Preşedinta Fundaţiei atletismului românesc, la 76 ani, pe care îi împlineşte pe 12 decembrie, s-a referit, cu vivacitatea devenită proverbială, la drumul parcurs, dar mai ales la actualitate şi perspectivă, pentru că este, în continuare, deplin implicată în fenomenul sportiv.

AGERPRES: Aşadar, 100 de ani de atletism organizat în România, un fapt semnificativ în sine. Doamnă Ioli, ce ar mai putea fi spus despre această sărbătoare cu o zi înaintea manifestărilor de vineri?

Iolanda Balaş-Soter: Întâmplarea face că Federaţia Română de Atletism a fost înfiinţată în acelaşi an cu Federaţia internaţională, aceasta din urmă în iulie la Stockholm, iar noi în decembrie, la Bucureşti. Noi suntem, deci, membri fondatori ai Federaţiei internaţionale. Pentru noi este o mândrie şi o satisfacţie. De la 15-20 de ţări, la început, Federaţia internaţională are acum 213 membri, este cea mai mare organizaţie din lume, nu numai sportivă. Nici la ONU nu sunt adunate atâtea ţări. Noi vom sărbători Centenarul vineri, la Izvorani, nu pentru că nu am avea un sediu propriu spaţios, dar acolo sunt condiţii foarte bune pentru sutele de invitaţi. Vor veni nume mari din atletism, din conducerea Asociaţiei europene, şi nu numai, care îşi va ţine Consiliul tot vineri la Bucureşti, la Hotelul Hilton Athenee Palace. Asociaţia europeană a fost iniţiată în urma unei propuneri făcute la Bucureşti, de altfel.

AGERPRES: Cum vă simţiţi în aerul rarefiat al Hall of Fame, unde aţi fost primită recent, ca prima atletă din România în această constelaţie de stele de primă mărime?

Iolanda Balaş-Soter: Am aflat cu bucurie şi surprindere. A fost o mare satisfacţie, mai ales că am fost şi membră a Comisiei de femei IAAF, cât am fost preşedinta Federaţiei. La vremea respectivă am primit şi o deosebită apreciere din partea Federaţiei internaţionale, pe atunci condusă de Primo Nebiolo, care a fost un mare prieten al atletismului românesc. După revoluţie, chiar în prima lună, Nebiolo a venit în România să ne sprijine. Pentru mine, primirea în Hall of Fame nu-i doar o recunoaştere personală, ci pentru întreg atletismul românesc şi mă simt onorată.

AGERPRES: În palmaresul dumneavoastră există nu numai medalii şi recorduri, ci şi alte realizări, din postura de conducătoare a FRA şi a Fundaţiei atletismului românesc, unde sunteţi şi acum preşedintă. Descrieţi, vă rog, şi acest "palmares".

Iolanda Balaş-Soter: Până la Revoluţie nu am avut decât una sau două piste sintetice, din poliuretan. A fost mai întâi pe stadionul Republicii, una produsă în România. Dar imediat după ce am fost aleasă prima oară preşedintă a FRA, aleasă şi nu numită, primul lucru a fost să dezvoltăm baza materială. Am fost în centrele universitare şi am reuşit ca astăzi să avem în ţară 14 stadioane modernizate cu pistă sintetică, pentru a ne alinia la cerinţele internaţionale. La început oamenii mă priveau zâmbind, erau sceptici, dar am reuşit să modernizăm aceste stadioane numai cu ajutorul sponsorilor noştri, nu am primit niciun sprijin financiar. Am început cu Stadionul Tineretului, unde a fost pusă prima pistă în 1993, când am luat contact cu firme germane şi italiene, care au fost rezonabile ca preţ. Aveam şi o carte de vizită care ne-a permis să obţinem totul la un preţ mai mic decât cel comercial. Făceam şi noi reclamă, nu? Am reuşit după aceea să facem acelaşi lucru la Poiana Braşov, la Piatra Arsă, unde sunt două culoare cu zgură şi două sintetice, pentru pregătirea la altitudine mare. Am insistat ca în marile centre universitare, la Cluj, la Timişoara, la Iaşi şi multe altele, să avem piste sintetice pentru ca să dezvoltăm atletismul. Eu, la JO de la Roma am concurat pe ploaie, pe o pistă moale, a fost groaznic. Aceste piste sintetice au permis recorduri la care noi nu visam vreodată. Faptul că pe lângă cele 14 stadioane s-a continuat cu altele, la Tg. Jiu, la Alba Iulia, este un lucru pozitiv. Ce mă deranjează însă este că la Bucureşti avem un Stadion Naţional care poartă numele unei atlete (Lia Manoliu, n. red.) şi nu avem o pistă de atletism, este doar pentru fotbal.

AGERPRES: Şi stadionul de atletism? Se vorbea şi de aşa ceva la demolarea fostului "23 August"?

Iolanda Balaş-Soter: Mi s-a promis, când s-a demolat vechiul stadion, că va fi construit în altă parte unul special pentru atletism. Am şi acum acordul semnat cu domnul primar Videanu. Sper ca autorităţile administrative şi politice să se trezească la realitate. Un oraş cu peste 2 milioane de locuitori să nu aibă un stadion de atletism este o ruşine. Există cel de la Dinamo, cu o pistă bună, însă nicăieri în Europa sau în lume nu se întâmplă ca la noi, să disputăm un Campionat Naţional pe două arene, pentru că la Dinamo nu avem voie să organizăm probele de aruncări, că se strică gazonul. Aşa că la Dinamo organizăm alergările şi săriturile, iar la Stadionul Tineretului, aruncările. Domnul primar Oprescu ne-a promis că după ce termină Stadionul Naţional din complexul Lia Manoliu ne va ajuta să terminăm Stadionul Tineretului (evident, este vorba de Stadionul Iolanda-Balaş-Soter, dar doamna Ioli evită această denumire - n.r.). Acest stadion de la Şosea a fost dăruit atletismului de autorităţile vremii, de Regele Ferdinand. Acum ar trebui să-l modernizăm, să terminăm tribuna, să recondiţionăm pista şi multe altele, pentru a putea organiza concursuri internaţionale, mai ales Grand Prix-uri. Ne gândim în special la cele de juniori, de tineret, pentru că şi rezultatele sportivilor noştri ne permit asta.

AGERPRES: După sărbătoare, din nou la muncă, aşa că v-aş întreba care ar fi primele trei urgenţe ale atletismului românesc, într-un moment, totuşi, dificil pentru acest sport?

Iolanda Balaş-Soter: Prima, valabilă, ca şi celelalte, pentru întregul sport românesc, ar fi să se se schimbe programa şcolară privind educaţia fizică, pentru că două ore pe săptămână sunt insuficiente. Populaţia noastră acuză lipsa de mişcare. Şi nici alea două ore nu se ţin. În Uniunea Europeană, în ţările avansate, şi nu numai, la unguri, la cehi, sunt trei ore de educaţie fizică. A doua ar fi reînfiinţarea cluburilor şcolare şi universitare, pentru ca, pe lângă orele de sport, tinerii să-şi continue activitatea sportivă în cluburi, iar toate sporturile se bazează pe atletism. Din păcate, atletismul nostru, pentru prima oară după 1928, s-a întors de la JO fără medalie şi, mai rău, fără niciun calificat în finală. Şi asta demonstrează dezinteresul pentru sport. Toată lumea ar trebui să facă sport, să facă mişcare, fie tenis, ciclism, alergare. A treia urgenţă ar fi baza materială. Trebuie să reînfiinţăm marile cluburi, pentru că acolo, la Clubul Atletic Român, unde am început eu atletismul, la Steaua, Dinamo, Rapid, s-a dezvoltat atletismul, precum şi cu competiţii de masă. După revoluţie, la noi mai multe s-au desfiinţat decât s-au înfiinţat. Avem 11 campioane olimpice de atletism, noi am câştigat Cupa Europei, nu numai fotbalul a câştigat Cupa Europei. Acestea sunt principalele trei urgenţe. Polonezii au fost deştepţi, pe lângă sportul şcolar şi universitar au dezvoltat o industrie de echipament sportiv, inclusiv pentru atletism. Dacă înainte noi cumpăram echipament de la nemţi sau de la francezi, acum luăm de la polonezi. Este la fel de bun şi de performant. La noi elementul uman există, avem campioni mondiali şi europeni la juniori, la tineret, dar ei trebuie sprijiniţi, susţinuţi. Cu ciorba de la mămica nu mai facem performanţă. În spatele fiecărui campion se află o echipă întreagă de antrenori, nutriţionişti, medici, psihologi...

AGERPRES: În încheiere, v-aş întreba ce deosebeşte generaţia dumneavoastră de generaţia de astăzi?

Iolanda Balaş-Soter: Generaţia noastră a făcut totul din pasiune şi din plăcere. Nu a fost uşor, însă am făcut totul din pasiune şi dragoste. Nu că nu am fi primit şi noi recompense în bani. Eu, de exemplu, am primit pentru un record mondial 6.000 de lei, pe atunci însemnau 3 salarii bune. Dar nu ăsta era ţelul nostru. Să vă dau un exemplu: într-o zi a venit în birou la mine o tânără atletă. I-am spus că are perspective frumoase, că poate obţine rezultate, dar totul cu multă muncă. Iar ea m-a întrebat cât câştigă din asta. Poate că noi nu-i înţelegem pe tinerii de azi sau poate că am exagerat noi în acea vreme, când totul era pasiune şi multă, multă muncă, în cu totul alte condiţii decât azi. Nu ştiu. Eu am o vorbă: niciodată să nu fii mulţumit cu ce ai realizat.

AGERPRES: Vă mulţumesc şi vă rog să-mi permiteţi să citez din prefaţa biografiei dvs. "Iolanda Balaş - Fascinaţia unei legende". Nu am cum spune mai bine decât Fănuş Neagu: "Iolanda Balaş ne-a dăruit prin ani câtă frumuseţe încape în poienile cu poveşti nemuritoare". "Iolanda Balaş: o viaţă exemplară, un destin consecvent cu miracolul". AGERPRES

Sursa foto : http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/3941/5022634/1/iolanda-balas-mediafax-foto.jpg?width=630