I.L. Caragiale dramaturg

CARAGIALE, ION LUCA

     I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale de lângă Ploieşti, judeţul Prahova şi a încetat din viaţă pe 9 iunie 1912, la Berlin.

     Prozator şi dramaturg.

     Fiu al lui Luca caragiale şi al Ecaterinei (născută karaboa).

     Interesul pentru teatru era în tradiţia familială: tatăl, înainte de a fi administrator de moşie, avocat, magistrat – fusese actor; doi unchi Costache Caragiale (1815-1877) şi Iorgu (1826-1894), sunt actori, autori dramatici, conducători de trupe teatrale.

     Caragiale urmează şcoala primară (1860-1864) şi gimnaziul (1864-1867) la Ploieşti. Frecventează cursurile de declamaţie şi mimică ale unchiului său Costache, la Conservatorul din Bucureşti (1868-1870).

     Ocupă posturi mărunte: copist la Tribunalul Prahova, apoi sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti (1870-1872).

     Debutează în revista satirică Ghimpele (1873).

     Redactor, corector, girant responsabil, conducător la diverse publicaţii: Alegătorul liber, Unirea democratică, Claponul, Naţiunea română (1877-1878).

     Intra în redacţia ziarului Timpul (1878-1882) alături de Eminescu şi Slavici, prin intermediul cărora se apropie şi de «Junimea», unde citeşte comedia O noapte furtunoasă (1879), apoi Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1879), ambele reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

     Părăsind redacţia ziarului Timpul, este numit de V.A. Urechiă, revizor şcolar, funcţionând, pe rând, în judeţele Neamţ, Suceava, Argeş, Vâlcea.

     Director al Teatrului Naţional (1888-1889).

     Puternic afirmat prin comediile sale, cu tată contestarea oficialităţii, Caragiale se orientează, după 1889, spre proza psihologică, de analiză şi spre dramă.

    Se desparte de cercul «Junimii», faţă de care va formula rezerve şi atacuri (1892), căutând alte asocieri: Moftul român (1893, în colaborare cu A. Bacalbaşa), Vatra (1894, în colaborare cu Slavici şi Coşbuc), Epoca literară (1896, prin raliere la Partidul Conservator) etc.

     În această etapă, creaţia sa cunoaşte o marcantă orientare spre proza scurtă: «notiţe», «fragmente literare», «schiţe», spre cristalizarea formulei «momentelor».

     Acuzat public de plagiat de către un publicist obscur, C.A. Ionescu-Caion , Caragiale devine subiectul unui imens scandal de presă şi justiţie (1901-1902), culminând cu fulminanta pledoarie a lui Delavrancea, în apărarea lui, dar şi prin achitarea calomniatorului.

     Repetatele insuccese, contestări, atacuri, precum şi «afacerea Caion» îl determină pe caragiale să se expatrieze (1905), stabilindu-se cu întraga familie la Berlin. Urmăreşte de aici, cu viu interes mişcarea politică şi literară din ţară, reacţionând violent în momentul tragic al răscoalelor ţărăneşti, cu studiul sociologic cu accente pamfletare 1907, din primăvară până-n toamnă (publicat iniţial în germană, în ziarul Die Zeit).

În 1911 participă la Blaj, la serbările ASTRA, asistând la zborul lui Aurel Vlaicu şi reafirmând certitudinile sale asupra apropiatei Uniri a tuturor românilor , după care se reîntoarce în Germania, unde moare la scurtă vreme.

«Întinsa şi variata lui experienţă s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea, fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale» (Tudor Vianu).

OPERA:

     Schiţe, Iaşi, 1897; Momente, Bucureşti, 1901; 1907, din primăvară până-n toamnă, Bucureşti, 1907; Novele, povestiri, Bucureşti, 1908; Teatru. Opere complete,Bucureşti, 1908; Momente, schiţe, amintiri, Bucureşti, 1908; Schiţe nouă, Bucureşti, 1910; Abu-Hasan, Bucureşti, 1915; Culegeri postume, Iaşi, 1920; Momente, I-II, Bucureşti, 1928; Opere, I-III, Bucureşti, 1920-1932; IV-VII, Bucureşti, 1938-1942; Alte poveşti, Bucureşti, 1939; Opere I-II-III, Bucureşti, 1950; Opere, I-IV, Bucureşti, 1959-1965; Scrisori şi acte, Bucureşti, 1963.

Sursa foto: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/caragiale-patron-tata-ministru-ceausescu-376150.html