Comandantu Iancu de Hunedoara

IANCU DE HUNEDOARA (1407 - 1456)

            Mare comandant de oÅŸti, vestit viteaz al evului nostru feudal, Iancu de Hune­doara s-a născut într-o familie de ro­mâni transilvăneni investită, ca multe altele, cu sarcina de a păzi graniÅ£ele statului. Tatăl său, Voicu, a fost înnobi­lat de regele Sigismund de Luxemburg ÅŸi răsplătit, pentru merite de seamă do­vedite pe câmpul de luptă, cu Å£inutul Hunedoarei, domeniu care va împru­muta familiei numele său. Iancu avea atunci, se pare, doi ani.

            AdolescenÅ£a ÅŸi tinereÅ£ea ÅŸi le-a consa­crat îndeosebi deprinderii meseriei ar­melor. Iancu s-a distins de timpuriu ca un bravoÅŸtean, ca un conducător de nădejde. Despre el, cronicarul Toroczi a scris că era «om dornic de lupte, născut pentru mânuirea armelor ÅŸi iscusit în conducerea războaielor; ÅŸi precum peÅŸtii au fost creaÅ£i pentru a înfrumuseÅ£a apele iar cerbii pădurile cele umbroase, tot aÅŸa el s-a născut pentru a se ilustra în meÅŸteÅŸugul armelor ÅŸi în conducerea bătăliilor». În anul 1438 a fost numit ban de Severin. Trei ani mai târziu, în 1441, a fost desemnat ca voievod al Transilvaniei. În această calitate a luat măsuri energice de stăvilire a certu­rilor feudale ÅŸi, pentru a face faţă atacu­rilor otomane, a întărit oÅŸtirea.

            Prima ciocnire importanta cu armatele tur­ceÅŸti a avut loc în 1442. Mezid, beiul de Vidin, pornise pe neaÅŸteptate, în primă­vara acelui an, împotriva Transilvaniei. Lupta a avut loc la 18 martie la Sântimbru, lângă Alba Iulia. Surprins nepregă­tit, Iancu nu a putut răspunde cum se cuvenea atacului otoman. Voievodul român nu s-a descurajat, ci, mobilizând repede toate forÅ£ele militare ale ţării (cronicarul Bonfini scria că «a adunat ostaÅŸi din sate ÅŸi oraÅŸe... să slujească în oaste spre mântuirea comună»), a atacat pe turci patru zile mai târziu, într-un loc numit Poarta de Fier. Aici a obÅ£inut o victorie strălucită. în bătălie, Mezid ÅŸi fiul său ÅŸi-au pierdut viaÅ£a. O mare expediÅ£ie otomană, condusă de beglerbegul Rumeliei, Sehabedin, a fost înfrântă în toamna aceluiaÅŸi an, 1442, de Iancu, sosit în ajutorul Ţării Româ­neÅŸti. Lupta a avut loc pe cursul supe­rior al râului IalomiÅ£a. Un sangiac bei ÅŸi patru bei au pierit atunci în bătălie.

            O uriaşă pradă de război (5 000 cămile, cai ÅŸi catâri, numeroase steaguri, cor­turi, veÅŸminte scumpe ÅŸi bogăţii) a că­zut în mâinile românilor. Răsunetul european al biruinÅ£ei de pe IalomiÅ£a l-a impus pe Iancu drept cel mai de sea­mă cavaler al lupta antiotomane. În toamna ÅŸi iarna anului 1443, neosteni­tul voievod transilvănean a pornit o altă expediÅ£ie, cunoscută sub numele de campania lungă. În fruntea a 35 000 de oameni, el a trecut munÅ£ii Balcani, obÅ£inând împotriva otomanilor ÅŸase victorii. Râvnitori la gloria viteazului român; regele Ungariei Vladislav ÅŸi no­bilii săi au organizat ÅŸi ei, în anul ur­mător, o expediÅ£ie antiotomană. Sfa­turile lui Iancu, bazate pe o îndelun­gată experienţă militară, nu au fost luate în seamă de orgolioÅŸii cruciaÅ£i. La 10 noiembrie 1444, sultanul Murad al II-lea, în fruntea unei nume­roase oÅŸtiri, obÅ£inu victoria de la Varna. Moartea regelui Vladislav în această luptă a determinat dieta Ungariei, întrunită în iunie 1446 la Rakos, lângă Buda, să aleagă pe Iancu de Hune­doara ca guvernator al ţării - Regni Hungariae Gubernator generalis. În această funcÅ£ie a întreprins acÅ£iuni me­nite să sprijine dezvoltarea oraÅŸelor transilvănene, a autorizat întărirea for­tificaÅ£iilor Sibiului ÅŸi BraÅŸovului, a redat Clujului vechile privilegii pier­dute ca urmare a participării locuito­rilor lui la răscoala de la Bobâlna, a sprijinit comerÅ£ul, a luat unele măsuri de limitare a abuzurilor săvârÅŸite îm­potriva ţăranilor. La indicaÅ£iile sale, dieta Ungariei a cerut ca, în condiÅ£iile achitării prealabile a dării pe pământ, să se respecte dreptul de liberă stră­mutare a ţăranilor.

            În anul 1448, Iancu de Hunedoara a reluat iniÅ£iativa unor campanii antio­tomane de anvergură, la care urmau să participe detaÅŸamente ale Republicii veneÅ£iene, ale regelui FranÅ£ei, papei, împăratului Germaniei, ducelui Burgundiei. Ajutorul acestora nu a venit însă, Iancu pornind la luptă doar cu oastea sa de aproximativ 22 000 de sol­daÅ£i, majoritatea pedestraÅŸi. S-a în­dreptat spre Macedonia, unde aveau să i se alăture albanezii lui Gheorghc Castriotul, zis ÅŸi Scanderbeg, ÅŸi de aici la Salonic, după care, în a doua fază de operaÅ£iuni militare, plănuia să elibereze întreaga Peninsulă Balcanică de turci. Trădarea unor aliaÅ£i precum ÅŸi superioritatea numerică a trupelor duÅŸmane au determinat oprirea ofen­sivei lui Iancu de Hunedoara la Kosso vopolje. Prin armistiÅ£iul din 20 noiem­brie 1451, ÅŸi apoi prin pacea de la Adrianopol (13 aprilie 1452), confir­mată de însuÅŸi aprigul sultan Mahomed al II-lea, viitorul cuceritor al Constantinopolului, turcii se obligă să nu atace Å¢ara Românească, Transilvania, Ungaria ÅŸi nord-vestul Peninsulei Bal­canice (Serbia. Raguza) ÅŸi să nu con­struiască fortificaÅ£ii noi pe linia Dunării.

            Nobilimea maghiară, nemulÅ£umită de conducerea autoritara a lui Iancu de Hunedoara, a ales in 1452 ca rege al Ungariei pe nevârstnicul Ladislau. Ian­cu a rămas în fruntea oÅŸtilor regatului, în funcÅ£ia de căpitan suprem.

            În anul 1456, sultanul Mohamed al II-lea a pornit o mare campanie mi­litară împotriva Europei centrale, ducând cu sine o armată numeroasă ÅŸi puternică, aÅŸa cum «nu numai ochiul omenesc nu mai văzuse - spunea chiar Iancu de Hunedoara - dar nici mintea nu putea să ÅŸi-o închipuie». Oprite în faÅ£a Belgradului, prima cetate de seamă care trebuia cucerită, oÅŸtile otomane au început în grabă asediul ei. LoviÅ£i zi ÅŸi noapte de năprasnice atacuri, apărătorii oraÅŸului rezistau cu greu. «Obuzele artileriei - relata un con­temporan - năruiau puternicile ziduri ale cetăţii, iar mortierele aruncau pie­troaie grele, care, căzând în interiorul zidurilor cu o putere neînchipuită, uci­deau cu iuÅ£eala fulgerului orice vieÅ£ui­toare atingeau». Astupând o parte din ÅŸanÅ£urile care înconjurau cetatea, tur­cii se apropiaseră primejdios de forti­ficaÅ£ii. Mohamed dădea ultimele dis­poziÅ£ii pentru asaltul cel mare. Atunci, în acele grele zile, a sosit în ajutorul asediaÅ£ilor Iancu de Hunedoara. Lupta a început în zorii zilei de miercuri, 21 iulie 1456 (după calendarul musulman: cearÅŸamba, 17 Saban 860). Strateg îndrazneÅ£ Iancu a adoptat un plan menit să anuleze copleÅŸitoarea superioritate numerica a adversarului. El a lasat trupele sultanului să pătrundă într-o zonă a oraÅŸului întărită cu grijă înainte după care a doua zi a pornit contraatacul. «Când însă s-a dat consemnul ÅŸi trâmbiÅ£a a rasunat – scria cronicarul bizantin Chalcocondil – atunci cei ce mai înainte au fost pe ziduri au alergat din nou pe metereze ÅŸi-au prins înăuntru pe ieniceri, iar ce ce erau cu Choniat (Huniade) s-au repezit deodată asupra ienicerilor». Un corp de oÅŸteni a cucerit artileria aliotmanilor, distrugând o parte din tunuri, trăgând cu celelalte în duÅŸmanii îngrămădiÅ£i în strâmtul spaÅ£iu din oraÅŸ unde erau încercuiÅ£i. Lăsând pe câmpul de luptă douăzeci ÅŸi patru de mii de morÅ£i - printre ei ÅŸi căpetenii cunoscute ca Asan, aga ienicerilor, ÅŸi Karagea, beglerbegul Rumeliei - sultanul părăsi în ruÅŸine Å£inutul.

            Pe când Europa sărbătorea această mare biruinţă, la 11 august 1456, la Zemon, lângă Belgrad, îmbolnăvit de ciumă, se stingea din viaţă în plină glorie acela care, aÅŸa cum glăsuieÅŸte inscripÅ£ia de pe piatra lui de mormânt de la Alba Iulia, a fost lumina lumii: Iancu de Hunedoara. Întocmai mari­lor eroi ai luptelor pentru neatârnarea neamului: Mircea cel Bătrân, Vlad Å¢epeÅŸ, Åžtefan cel Mare, Mihai Vitea­zul, ÅŸi Iancu de Hunedoara ÅŸi-a dăltuit efigia - cu spada ÅŸi vitejia - în templul de marmură al istoriei.

Sursa foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/18/Iancu_Hunedoara.jpg