Ioan Voda domn al Moldovei

ION VODĂ CEL VITEAZ (1572-1574)

Domnul Moldovei Ion Vodă cel Viteaz se alătură, prin faptele şi jertfa sa, eroilor de seamă ai luptei antiotomane purtate veacuri de-a rândul de poporul român.

Fiu al lui Ştefăniţă Vodă şi strănepot lui Ştefan cel Mare, Ion Vodă era un bărbat înalt, înzestrat cu forţă neobişnuită (într-una din luptele cu turcii, la iezerul Cahul, a tras singur după el un tun), cunoscător al limbilor polonă şi turcă, înzestrat cu harul vorbirii, iubit de cei din jur, Ion Vodă «se vedea că-i harnic - scria Grigore Ureche - nu numai de domnie, ci şi altor ţări să fie cap mai mare». Noul voievod a adoptat măsuri care, pe plan intern, vizau întărirea puterii centrale. A înăbuşit în sânge, în mai multe rânduri, opoziţiile marii boierimi ostile. A confiscat, pentru pricini justificate, bunuri mânăstireşti. S-a preocupat de dezvoltarea economiei, în care scop a sprijinit comerţul cu ţările din jur. A pus să se bată monedă nouă.

În februarie 1574, un ceauş împărătesc a adus domnitorului moldovean porunca să dubleze darea către sultan. Dacă nu, să părăsească tronul. Având de ales între a se supune sau a lupta «să depărteze mâna turcului de dânşii» - Ion Vodă, în consens cu sfatul, cu ţara, a adoptat calea eroică a împotrivirii. Domnitorul se bizuia pe o oştire bine pregătită, bine înarmată, înzestrată cu 110 tunuri, din care 80 erau de mare putere. Grosul îl formau răzăşimea, târgoveţii, micii boieri.

În anul 1574, Ion Vodă cel Viteaz a ridicat sabia pentru independenţa Moldovei. La Jiliştea, în apropierea Focşanilor, a avut loc o luptă aprigă, încheiată cu înfrângerea otomanilor. Pentru desăvârşirea victoriei, Ion Vodă, întocmai ca strămoşul său Ştefan cel Mare, a înscăunat un domn prieten în Ţara Românească. A pornit apoi la distrugerea fortificaţiilor turceşti de la Dunăre, obţinând noi victorii asupra unor corpuri de oaste turco-tătare. Succesele românilor au obligat înalta Poarta la o mare concentrare de forţe împotriva cutezătorului domnitor. Au fost pornite trupele de la Dunăre ale beilor de Nicopole şi Vidin. Dinspre miazăzi se apropiau de Moldova ostile numeroase ale beglerbegului Rumeliei. De la răsărit veneau, învăluite în ameninţători nori de praf, cetele tătarilor. Pericolului de la hotare i s-a adăugat şi trădarea marii boierimi. În acele zile de grea încercare, Cozma Murgul, Bâlăi, Stavilă şi cetele lor au fugit în tabăra duşmană. După ce a lăsat pe turci să treacă nestingheriţi Dunărea, hatmanul Eremia s-a dat şi el de partea vrăjmaşului. Alături de Ion Vodă rămăseseră să lupte cei cu dragoste de ţară. Bătălia a avut loc în apropierea Dunării, pe un platou de lângă iezerul Cahul, în zilele de 10, 11 şi 12 iunie 1574.

«Şi multă moarte s-au făcut între îmbe părţile - descrie cronica lui Ureche această grozavă luptă - că nu era a călca pre pământ ci pre trupuri de om. Şi aşa mai apoi de aproape se bătea_, că şi mânule (mâinile) le obosise şi armele-şi scăpa. Că acolo prah se făcuse, cât nu se cunoştea carele de carele este, nici de sâneţe se auzea şi de trăznătul puşcilor de îmbe părţile, că nici puşcării nu mai ştiau în cine dau.»

În urma succesului unui atac condus de Ion Vodă cel Viteaz, moldovenii s-au desprins din strânsoarea duşmanilor. Ei s-au aşezat şi s-au întărit, într-o altă poziţie, în vecinătate, lângă satul Roşcani. Lipsa apei de băut din noul loc de apărare a apropiat însă deznodământul. Având jurământul turcilor că viaţa sa şi a ostaşilor săi nu vor fi primejduite, Ion Vodă cel Viteaz s-a predat maimarelui oştirii otomane. Acesta însă a pus să fie omorâ, iar trupul să-i fie rupt de cămile. Ostaşii sultanului şi-au muiat iataganele, spun cronicile, în sângele lui pentru ca, întocmai ca el, să fie puternici, îndrăzneţi. Prin această crudă superstiţie, înşişi duşmanii au recunoscut cutezanţa, bărbăţia marelui domn moldovean, ucis prin necinste la 14 iunie 1574.

Sursa foto: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a8/Ioan_Voda.jpg