Anisoara Cusmir - Stanciu - performanta cere sacrificii

 

     Când vine vorba despre performanţă, AniÅŸoara CuÅŸmir Stanciu refuză să se gândească la sacrificii. A efectuat sute de sărituri, a ridicat mii de kilograme ÅŸi a alergat mii de metri. Multă muncă, foarte multă muncă. Poate ÅŸi ceva noroc. În plus, nu s-a gândit niciodată la bani. AÅŸa a bătut de ÅŸase ori recordul mondial în proba de săritura în lungime pe care l-a dus la incredibila bornă de 7,43 m. Era 4 iunie 1983. Dar, fără voia ei, a trebuit să se retragă. Apoi, o altă mare „performanţă”, unică ÅŸi specială: fiica ei, Raluca Sabrina. În rest, o poveste de viaţă…

 

     Da, simplist este valabilă numai că, în afară de munca enormă care se găseÅŸte în spatele unor rezultate, trebuie să existe, în primul rând, pasiunea. Pentru mine, lungimea a fost dragoste la prima vedere. Am iubit această probă ÅŸi ea mi-a dăruit tot ce am vrut: ÅŸase recorduri mondiale, titlul de campioană olimpică, titlurile de vicecampioană mondială ÅŸi europeană ÅŸi multe, multe altele. Drept pentru care consider că îi sunt datoare.

     Da! Da, pentru că odată încheiată activitatea sportivă ÅŸi trecând de cealaltă parte a baricadei, am continuat pe aceeaÅŸi linie. Am lucrat ca antrenoare ÅŸi m-am axat pe aceeaÅŸi probă: săritura în lungime.

     Primii paÅŸi spre marea performanţă au început la Brăila. Corect?

     AÅŸa e! Sunt născută în Brăila. Am început atletismul la vârsta de 10 ani cu profesorul Ioan Leu. La juniori am schimbat antrenorul, dar ÅŸi proba, dedicându-mă săriturii în lungime.

     Foarte repede am făcut record naÅ£ional de senioare. După care totul a fost fascinant. Fac aici o mică paranteză. AÅŸ vrea să faceÅ£i un interviu ÅŸi cu doamna Viorica Viscopoleanu. Ea este deschizătoarea de drumuri la săritura în lungime. „Probabil că este singurul meu regret atunci când vorbesc despre activitatea competiÅ£ională. Două vertebre au luat-o razna, una în faÅ£a celeilalte. Nimeni nu a ÅŸtiut să-mi spună dacă am venit cu problema de acasă sau am «câÅŸtigat-o» pe parcurs. Cert este că durerile erau groaznice ÅŸi, în orice moment, exista posibilitatea ca, datorită efortului, să ajung la complicaÅ£ii grave. Dacă îmi dădea cineva atunci o mică speranţă m-aÅŸ fi întors în competiÅ£ii doar pe vorbe”.

     Erau alte timpuri. Toată generaÅ£ia mea a făcut sport din pasiune. Pur ÅŸi simplu din pasiune. Nu m-am gândit niciodată la recompensele materiale. Asta este clar. Titlul olimpic cucerit în 1984, la Los Angeles, a fost răsplătit cu un video. Un record mondial era plătit cu 1.300 de lei. Ceva de genul a 13 milioane de lei vechi. Îi înÅ£eleg pe sportivii de astăzi care, în timpul scurt avut la dispoziÅ£ie, încearcă să strângă ceva bani.

     Cât de greu este drumul spre vârful piramidei? Aurul de la Los Angeles a fost răsplătit cu un amărât de video. Fiecare sportiv are povestea lui…

     Povestea mea este una foarte simplă. Mi-a plăcut ÅŸi de aceea nu pot să spun că m-am chinuit făcând sport. Dacă vrei ÅŸi asta îÅ£i doreÅŸti, asta faci! Nu am regrete, nu m-am gândit vreodată că nu mi-am trăit tinereÅ£ea pentru că am ales să fac sport. Nu pot fi ipocrită. Am făcut sport pentru că am vrut! Recunosc că am avut noroc să lucrez cu o echipă adevărată, cu un antrenor ÅŸi un psiholog foarte buni.

     Dacă nu respectăm istoria sportului românesc ÅŸi performerii săi nu avem cum să construim viitorul. Tinerii sportivi au nevoie de modele de succes. Ca AniÅŸoara CuÅŸmir Stanciu. Ce spuneÅ£i?

     E frumos ceea ce vreÅ£i să faceÅ£i numai că noi, foÅŸtii performeri, suntem deja statistică. Rezultatele vin ÅŸi trec, iar recordurile sunt făcute pentru a fi bătute.

„Îmi place să călătoresc. Am serbat 20 de ani de la cucerirea titlului olimpic chiar la Los Angeles, împreună cu fata mea. Altfel, colind Europa. Noi două avem o destinaÅ£ie preferată: Palma de Mallorca. Acolo este foarte liniÅŸtitor ÅŸi relaxant. O altă pasiune este cititul. Prefer scriitorii români. Îl iubesc pe Octavian Paler, dar îmi place ÅŸi Herta Muller. Åži Alexandr SoljeniÅ£în. La categoria «parfumuri» am descoperit. «Armani».” Chiar în Palma de Mallorca ÅŸi de atunci am făcut o pasiune pentru el. Nu uit restaurantele. «Casa di David» este prima opÅ£iune. Un loc liniÅŸtit unde se mănâncă foarte bine”.

     Anii ’83 ÅŸi ’84 au fost anii mei de graÅ£ie. Åžtiam că pot. Eram pregătită din toate punctele de vedere: fizic, psihic, nu îmi lipsea nimic, nu am avut accidentări. Era o atmosferă deosebită ÅŸi asta m-a ajutat enorm. La momentul acela 7,43 metri era o cifră. Unii chiar o comparau cu săritura lui Bob Beamon (8,90 m), la băieÅ£i. Nu realizam toate lucrurile astea. Eu ÅŸtiam că trebuie să-mi fac treaba. De aceea au venit rezultatele.

     1984 este anul Olimpiadei de la Los Angeles. MulÅ£i dintre sportivii români prezenÅ£i acolo o consideră printre cele mai frumoase. Este valabil si pentru dv.?

     O să vă surprind puÅ£in. Pentru mine nu Olimpiada a fost cel mai important concurs. Åžtiu că Jocurile Olimpice sunt visul oricărui sportiv, că dacă obÅ£ii acolo medalia de aur este ceva extraordinar. Eu am un mare regret pentru Olimpiada din ’84.

     Anume?

     Acolo nu au fost prezente toate adversarele mele. Din cauza boicotului impus de fosta Uniune Sovietică. Pentru sufletul meu, medalia cea mai strălucitoare ÅŸi rezultatul cifric cel mai important este argintul cucerit la Mondialele din 1983, de la Helsinki (Finlanda). Acel 7,15 metri ÅŸi medalia de argint sunt cele mai importante pentru sufletul meu.

     Îngrozitor de tare! Îngrozitor de tare! Pentru mine săritura în lungime este „PrinÅ£esa” atletismului. O probă tehnică în care ai ÅŸase ÅŸanse ca să arăţi ce poÅ£i. E frumoasă.

     Am fost adusă la Steaua de formidabila Iolanda BalaÅŸ. Îi mulÅ£umesc din suflet pentru ceea ce a făcut atunci. Acolo am obÅ£inut cele mai mari rezultate pe plan sportiv ÅŸi, acum, profesional.

     Vă simÅ£iÅ£i împlinită?

     N-aÅŸ spune că sunt fericită. Trăim într-o lume robotizată ÅŸi asta nu e bine. Lucrez cu grupele de copii ÅŸi merg în ÅŸcoli pentru selecÅ£ie. Din păcate, este înfiorător de greu să aduci copiii la stadion. Sunt mult prea ocupaÅ£i. Nu ÅŸtiu dacă ei, în mod special. Mai degrabă părinÅ£ii lor.

     „SoÅ£ul meu, Paul Stanciu, este om de afaceri. Cum se spune pe la noi, el Å£ine casa. Si el a făcut sport de performanţă. Tot atletism, dar la 100 metri plat. Ne-am cunoscut într-un cantonament, undeva la Câmpulung Muscel. Apoi ne-am pierdut cumva, în aceeaÅŸi lume. L-am regăsit în 1983 când ne-am căsătorit. Un om care a fost mereu alături de mine ÅŸi de copilul nostru, Raluca Sabrina Stanciu. Un copil special.”

     Să ÅŸtiÅ£i că, la momentul acela, în condiÅ£iile acelea, chiar am fost promovaÅ£i. ColecÅ£ia mea de articole, din ziarul Sportul, poate fi o dovadă. Mi-aÅŸ dori ca tinerii atleÅ£i să poată beneficia de acelaÅŸi lucru.

     Celelalte sporturi sunt prea puÅ£in promovate. Sigur că fotbalul aduce bani, este mai spectaculos, dar sunt convinsă că, dacă lumea ar veni la reuniunile atletice, în număr mare, spectacolul ar fi garantat, iar rezultatele pe măsura atenÅ£iei acordate. Iarăşi mă întorc în timp. Stadionul era arhiplin. Pe când acum, în afară de sportivi, antrenori, câteva rude ÅŸi prieteni nimeni nu mai vine la atletism. Poate că aici ar trebui umblat un pic.

 

Sursa foto : http://revistaflacara.ro/wp-content/uploads/2011/08/48044.jpg