Andreea Raducan - copilarie de vedeta

 

     Campioana olimpică de la Sydney era neastâmpărată în copilărie, exasperându-È™i vecinii cu săriturile exersate prin casă. Tatăl ei a luat-o de mână È™i a dus-o la gimnastică.

Se spune despre gimnaste că n-ar avea copilărie. Încep sportul de la vârste fragede, iar anii cei mai frumoÅŸi ÅŸi-i petrec în sala de antrenament. Andreea Răducan nu confirmă povestea. În biroul său de la FundaÅ£ia Olimpică Română, fata care a scos oamenii în stradă în 2012, după nedreptatea trăită la Olimpiada de la Sydney, chicoteÅŸte când îÅŸi aduce aminte de copilărie.

     „Am jucat ÅŸi eu ÅŸotronul, «elasticul », la un loc cu ceilalÅ£i copii. De fapt, pe atunci, nici nu prea aveai multe alternative. Mă căţăram prin copaci, săream ÅŸi alergam prin casă. Cred că ăsta a fost ÅŸi unul dintre motivele pentru care tata m-a dus la gimnastică. Se săturase ÅŸi el să tot vină vecinii la uşă să-l atenÅ£ioneze că e prea mult zgomot la noi. Săracii, unii dintre vecini aproape că-ÅŸi deformaseră Å£evile din apartament tot bătând în ele, doar doar mă voi potoli”, povesteÅŸte, luminată de amintiri, Andreea. Tatăl medaliatei olimpice de la Sydney a jucat fotbal la FEPA 74 Bârlad. PărinÅ£ii lui însă, bunicii Andreei, nu l-au sprijinit îndeajuns.

„Din cauza asta, el a văzut în mine ÅŸi, mai apoi, în fratele meu, ÅŸansa de a-ÅŸi împlini un vis. Tata m-a sprijinit foarte mult. Când eram mai mică îmi amintesc cum îmi citea pagini din cartea «Nadia» a domnului Ioan Chirilă. Tot tata a fost cel care m-a dus la sala de gimnastică. Se întâmpla când abia împlinisem 4 ani. Mai târziu, când mergeam regulat la sală, l-am avut în grijă pe fratele meu Sorin, cu 3 ani mai mic decât mine. Îl Å£ineam de mână, mergeam la grădiniţă uitându-ne stânga-dreapta la trecerea de pietoni ÅŸi cu cheia atârnată de gât.  PărinÅ£ii erau la serviciu”.

     Când avea 12 ani, Andreea a fost selecÅ£ionată în lotul naÅ£ional de junioare, care se pregătea la OneÅŸti. La început, doar vara, în vacanţă. La 13 ani, s-a mutat acolo. „Mi-a fost greu la început. Nu mai aveam părinÅ£ii lângă mine, nici măcar antrenorii mei de la Bârlad. Dar tata mi-a explicat că e necesar acest sacrificiu. Am stat 10 luni la OneÅŸti, apoi m-am mutat la Deva, unde era pregătirea centralizată a lotului mare. OneÅŸtiul era mai aproape de casă, părinÅ£ii puteau veni să mă viziteze mai des. La Deva, în toÅ£i acei ani, am avut 5 zile libere pe an, în decembrie, dar de cele mai multe ori, din cauza concursurilor, ele nici măcar nu se suprapuneau cu Sărbătorile”.

Întrebarea vine de la sine. „De ce spui că ai avut o copilărie frumoasă?”. Andreea zâmbeÅŸte ca atunci când, după o săritură executată corect în sala de gimnastică, i se permitea să se joace la „groapa cu bureÅ£i”, una dintre micile plăceri: „AÅŸa o resimt ÅŸi acum. Åži nu bravez. Tot asta aÅŸ face dacă aÅŸ lua-o de la capăt. Åži încerc peste tot pe unde merg să împărtăşesc din povestea ÅŸi din experienÅ£a mea, copiilor”.

     În 2012, Andreea Răducan a reeditat volumul „Reversul medaliei”, o tulburătoare biografie scrisă chiar de ea. În ultimul capitol, Andreea notează: „Nu regret nici o zi de antrenament dureros de intens. Dacă ar fi cumva posibil să mă întorc în timp, nu aÅŸ vrea să schimb nimic din toată viaÅ£a mea de gimnastă. Mi-aÅŸ duce din nou iubirea faţă de părinÅ£i de la distanţă de sute de kilometri ÅŸi m-aÅŸ gândi cu dor în fiecare seară. AÅŸ munci exact la fel, cu aceeaÅŸi pasiune ÅŸi dăruire, doar pentru acel moment în care am fost declarată cea mai bună gimnastă din lume. Acel sentiment nu poate fi descris ÅŸi nici egalat vreodată de nimic din ce Å£i se poate întâmpla într-o viaţă întreagă”.

 

Sursa foto : http://www.evz.ro/typo3temp/pics/Raducan_Andreea_ap1_c88f0e2e34.jpg