Carmuitor înţelept, diplomat talentat, fin preţuitor al artelor şi culturii şi mereu sprijinitorul lor, Constantin Brancoveanu a fost unul din ultimii mari principi ai evului mediu românesc.
Descendent, după tată, dintr-o veche şi bogată familie care dăduse ţării mai mulţi domnitori, rudă prin mamă cu puternicii Cantacuzini, boieri de frunte în Divan (sfat domnesc alcătuit din mari dregători), marele logofăt Constantin Brancoveanu a fost cu stăruinţă îndemnat în anul 1688, la moartea unchiului său Şerban vodă Cantacuzino, să preia domnia Ţării Româneşti. «Logofete, i-au spus dregătorii, noi cu toţii pohtim să ne fii domn. El (Brancoveanu) zise: Dar ce aş vrea eu domnia, de vreme ce ca un domn sant la casa mea, nu-mi trebuieşte să fiu. Iar ei - spune în continuare cronica oficială a epocii (cunoscută cu numele de «Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 pană la martie 1717») - ziseră: Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni sau răi sau nebuni să o strice, ci fii!» Şi mai bine de un sfert de veac Brancoveanu a fost, cu mult folos pentru ţară, domnitorul ei.
Paşnic din fire, Constantin Brancoveanu s-a bucurat de o domnie liniştită, ferită de războaie. Doar la început a purtat lupte cu trupele habsburgice,conduse de generalul Ionathan Heissler, pe care l-a înfrant şi luat prizonier la Zărneşti, nu departe de Braşov (1690). Curand apoi, raporturile cu austriecii s-au îmbunătăţit, Brancoveanu primind în anul 1695 titlul de «principe al Sfantului Imperiu». Probleme grele îi puneau însă relaţiile cu turcii. Atent în politica faţă de ei, domnitorul a căutat să caştige şi să păstreze bunăvoinţa înaltei Porţi, pe care o plătea cu pungi grele de aur. Drept urmare, în anul 1699 sultanul i-a acordat domnia pe viaţă. Nestatornici însă în gandurile lor, maimarii Imperiului otoman l-au pus pe Brancoveanu în multe situaţii primejdioase. În anul 1703 a fost chemat pe neaşteptate la Poartă, acuzat fiind de necredinţă faţă de sultan. Astfel de călătorii presupuneau pericole dintre cele mai mari: scoateri din domnie, pribegii îndelungate, condamnări la moarte. Cu dibăcia vorbelor, dar mai cu seamă prin daruri bogate, a izbutit să scape şi să se întoarcă teafăr în ţară. Acest episod a fost zugrăvit într-o frumoasă frescă ce se afla pe una din bolţile palatului de la Mogoşoaia - splendid monument de arhitectură românească. O altă cumpănă a domniei sale a fost în anul 1711, în timpul războiului ruso-turc. Atunci, spătarul Toma Cantacuzino, rudă a domnitorului, cu o parte din cavaleria munteană a trecut de partea ruşilor, ajutandu-i să cucerească raiaua Brăilei (raiaua era un teritoriu întărit uneori cu o cetate, stăpanit direct de otomani). Fapta spătarului Toma a provocat nemulţumirea turcilor, ea fiind tălmăcită ca un act de trădare al domnitorului însuşi. Dar încercarea cea mare avea să vină în 1714. Dornică să intre în stăpanirea averilor necuprinse ale lui Altân Oglu (Prinţul aurului, cum era numit în epocă Constantin Brancoveanu) şi maniată că domnitorul bătuse medalie cu chipul său şi cu stema Ţării Româneşti, fapt socotit ca o manifestare de independenţă, înalta Poartă i-a hotărat pieirea. În luna aprilie 1714 sosea la Bucureşti, cu poruncă de taină, un capugiu pe nume Mustafa Aga (capugiul era un trimis al sultanului, însărcinat cu misiuni secrete). Domnitorul l-a întampinat cu bunăvoinţă, Mustafa Aga întamplandu-se să-i fie şi vechi cunoscut. In timpul primirii oficiale ce a avut loc în sala cea mare a spătăriei palatului, capugiul s-a ridicat pe neaşteptate de la locul lui, s-a apropiat de Brancoveanu şi, în uimirea care cuprinsese pe toţi cei de faţă, i-a pus pe umeri năframa de mătase neagră, rostind cuvantul de scoatere a unui domnitor din scaun: mazil ! Curand apoi, prinţul, familia sa şi bogăţiile confiscate au apucat drumul Constantinopolului. Odată ajuns în capitala Imperiului osmanlaiaor, Brancoveanu - istoriseşte balada populară - a fost înfăţişat sultanului:
Împăratu-n sală şedea,
Pe Brancoveanu-l vedea.
Cum il vedea-l cunoştea...
Şi din gură-aşa zicea :
- Brancovene, dumneata...
Bine-ai făcut de-ai venit,
Parcă eu ţi-am poruncit;
Nici cu gandul n-am gandit
Aşa bine să te-apuc!
Verde, verde şi-o lalea,
Daruieşte-mi tu ţara,
Ţara şi bogăţia,
Care bei, mănanci din ea,
Şi te dă in legea mea !»
Domnitorul, povesteşte mai departe balada, l-a înfruntat pe lacomul sultan:
«- Împărate dumneata,
Nu-ţi dăruiesc eu ţara,
Ţara şi bogăţia,
Care beau, mănanc din ea.
Nu mă dau in legea ta! »
Maniat, sultanul i-a hotărat sfarşitul. Nu numai lui, ci şi urmaşilor lui pe linie bărbătească, astfel ca prin această aspră osandă să i se stingă neamul. La 15 august 1714, într-una din pieţele oraşului, au căzut sub sabia călăului capul marelui vistier Ienache Văcărescu, ginerele domnitorului, capetele celor patru fii ai lui Brancoveanu: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi, la urmă, cel al Brancoveanului Constantin. Era ziua în care fostul domnitor împlinea 60 de ani.
Supravieţuitorii acestei cumplite tragedii - doamna Maria cu fiicele şi puţinii lor însoţitori - au izbutit, cu plată grea, să scape din surghiun şi să se întoarcă în ţară. Ei au adus din insula Halki, aflată în cuprinsul mării Marmara, resturile pămanteşti ale voievodului şi, cu smerenie, le-au îngropat în taină, de frica turcilor, sub lespede nescrisă, în biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.
Multe şi mari realizări s-au înfăptuit în timpul domniei lui Brancoveanu. Promotor de frunte al culturii, voievodul a impulsionat arta tiparului, în vremea lui imprimandu-se aproape 400 cărţi în limbile română, slavonă, greacă, armeană, georgiană, arabă, turcă.
În 1695, domnitorul a înfiinţat în curtea manăstirii Sfantul Sava din Bucureşti Academia Domnească, instituţie de învăţămant superior la care predau - celor aproape 200 elevi români ori din ţările vecine - profesori de înalt prestigiu, precum fostul rector al Academiei constantinopolitane, Sevastos Kimenitul.Ctitor de frunte, Brancoveanu a lăsat posterităţii zidiri de faimă - între care multe laice - în Ţara Românească şi Transilvania: Hurezii, Potlogii, Doiceştii, Sambăta de Sus, Brancovenii, Mogoşoaia (azi muzeu). În timpul lui au activat numeroase şcoli de pictură, renumită mai cu seamă fiind cea de la Hurez. Unitare ca expresie plastică şi decor, monumentele de arhitectură, ansamblurile de pictură, lucrările de artă decorativă se constituie într-o grandioasă operă care, dezvoltandu-se pe fondul de tradiţii vechi româneşti, a asimilat creator experienţele de atunci, novatoare, ale artei europene. În capiţele cu flori de piatră ori în ajurul balustradelor de la palatele sale, în marile ansambluri de pictură murală ori în somptuoasele broderii, în argintăriile cu lumini de comoară ori pe pagini de manuscrise, făuritorii de frumos, pe care domnitorul i-a încurajat cu numeroase comenzi, au zămislit o artă ce reprezintă o epocă şi a devenit un stil, şi pe care, în semn de omagiu, istoria a numit-o: arta brancovenească.
Sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu