Buzestii - Fratii Buzesti

BUZEŞTII - FRAŢII BUZEŞTI (sec XVI-XVII)

           Cronica numită «Letopiseţul Cantacuzinesc» scria că în 1598 otomanii, uitand greaua înfrangere suferită la Călugăreni, «începură a să semeţi şi înce­pură... a prăda şi a robi ţara». În faţa acestei situaţii, Mihai Viteazul a trecut cu oştile sale Dunărea, «gonind turcii şi răsipindu-i în toate părţile». Într-una din luptele acestei campanii victorioa­se, domnitorul, împins de curajul său legendar, a pătruns adanc în randurile duşmanilor. «Iar turcii... deacă văzură peirea, ei se întoarseră... asupra lui Mihai vodă şi atuncea să alese unul den turci cu suliţa şi o imponcişă (o îndreptă) asupra pantecilui lui Mihai Vodă... Şi alţii mai aproape nu să aflară far doi boiari anume Preda Buzescu şi cu fratesâu Stroe stolnicul. Ei grăbiră şi tăiară capul turcului şi pe celălalte soţii (însoţi­tori) ale lui... Şi multă bărbăţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai vodă, căci se luptară cu vrăşmaşii şi izbăviră pre domnul lor den peire.»

            Petrecută sub zidurile Vidinului, întamplarea povestită de Letopiseţ este una din multele fapte de vitejie pe care cei trei fraţi, Radu, Preda şi Stroe Bu­zescu, le-au săvarşit în folosul domniei şi spre binele ţării. Ei se trăgeau dintr-o veche familie oltenească, originară din Cepturoaia (azi comuna Iancu Jianu din judeţul Olt), tatăl lor, Radu Buzea, fiind mare armaş sub Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591). Buzeştii au fost posesorii unor averi însemnate, do­meniul lor feudal numărandu-se printre cele mai mari din epocă. Au ocupat dre­gătorii înalte, fapt ce le-a permis să joa­ce un rol de frunte în viaţa politică a Ţă­rii Româneşti, mai cu seamă în timpul lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban. Au sprijinit arta, numele lor fiind legate de comandarea a numeroase opere de mare valoare, de construirea sau re­construirea unor monumente - aşa cum sânt cele de la Căluiu (judeţul Olt) sau de la Stăneşti (judeţul Valcea) - de primă importanţă pentru arhitectu­ra veche românească.

           Radu Buzescu (sec. XVI — 1610), oş­tean vestit şi diplomat de seamă, a par­ticipat activ la eroica luptă antiotomană purtată de Mihai Viteazul, la în­făptuirea pentru prima oară a actului istoric al Unirii.

           Trimis în solie la Alba-Iulia, Radu Buzescu determină în 1594 pe principele transilvănean de«legă jurămant cu Mihai Vodă, ca să fie nedespărţiţi unii cu alţii» în lupta de apărare pornită împotriva turcilor. La 14 ianuarie 1595, împreună cu fraţii săi şi cu cetele comandate de Radu Calomfirescu, înfranse pe tătari la Putinei. O a doua victorie asupra lor, la Stăneşti, acolo unde «au pierit şi nepotul hanului cu mulţime de tătari», a fost caştigată o săptămană mai tarziu.Radu Buzescu, dimpreună cu Udrea banul, a comandat oştile Jiului şi ale Mehedinţilor în bătălia de la Şelimbăr, din 18 octombrie 1599, contribuind, prin iscusinţă şi vitejie militară, la ob­ţinerea victoriei. El a făcut parte, ală­turi de alţi oşteni de credinţă, din impunătorul alai cu care Mihai Vitea­zul - consfinţind unirea cu Transil­vania - a intrat în Alba Iulia.

           După «ce au murit domnul lor» Mihai Viteazul, Buzeştii au participat la înscăunarea lui Radu Şerban. În timpul lui, marele clucer Radu Buzescu, dre­gător important şi sfetnic de încredere, a continuat să deţină un loc de frunte în viaţa politică a ţării.

Preda Buzescu (sec. XVI - 1608), mare postelnic sub Mihai Viteazul, a luat parte la evenimentele politice şi mili­tare importante ale domniei acestuia.În mai sus - amintita luptă cu tătarii de la Stăneşti, Preda a înfrant în luptă dreaptă pe nepotul hanului tătar. Iată cum descrie poetul Dimitrie Bolintineanu victoria viteazului român:

  «Ei se bat în spade; spadele se frang;
Ei se iau în braţe, se smucesc, se strang.
Cand tătarul scoate o secure mică
Şi lovind pe Preda, pavăza îi strică;
Dar el cu măciuca astfel îl lovi,
Încat deodată căzu şi muri.»

            După desăvarşirea Unirii,Mihai Vodă l-a numit pe Preda în locotenenţa dom­nească a Moldovei. În luptele cu turcii din 1600, Preda a capturat, langă Craiova, steagul sangeacului de Vidin. În trista pribegie a domnitorului din iarna anului 1601, Mihai a arătat acest steag împăratului Rudolf II, ca mărturie a vitejiei românilor în războaiele de apă­rare a ţării lor.

            Sub Radu Şerban, Preda Buzescu a îndeplinit diverse misiuni, aşa cum, spre pildă, a fost solia pe care a purtat-o la curtea imperială a Habsburgilor.

            Luptător cu faimă şi sprijin de nădejde al domniei, Preda a fost numit în anul 1602 mare ban al Olteniei, dregătorie în care a rămas tot restul vieţii sale.

            Stroe Buzescu (sec. XVI - 2 octombrie 1602) a fost şi el, ca şi fraţii săi, cola­borator apropiat al lui Mihai Viteazul. Bărbat cu gandire limpede şi vorbă con­vingătoare, Stroe a primit de la dom­nitor misiuni diplomatice de mare im­portanţă. În 1594 a fost la Iaşi, la Aron Vodă (1591 - 1595 cu întrerupe­re), cu probleme ce ţineau de încheierea alianţei antiotomane a Moldovei şi Ţă­rii Româneşti. După lupta de la Şelimbăr şi după intrarea Transilvaniei sub autoritatea lui Mihai Vodă Viteazul, marele stolnic Stroe Buzescu a fost în solie la curtea din Cracovia. Scopul lui era să determine pe regele polon la o atitudine favorabilă faţă de politica curajoasă întreprinsă de domnitorul muntean. În vara anului 1600, Stroe a fost din nou plecat în Polonia, de data aceasta în legătură cu lămurirea situa­ţiei create prin înfăptuirea primei uniri politice a românilor.

           După tristul sfarşit al lui Mihai Vodă cel Brav, Stroe a fost însărcinat să meargă la Praga, unde «foarte cu bună credincioasă slujbă» a susţinut pe langă imperiali alegerea ca domnitor a lui Radu Şerban.

           Diplomat cu însuşiri probate în nume­roase ocazii, Stroe Buzescu,s-a distins, în multe bătălii, ca om de arme. Ultima din ele a fost la 13 septembrie 1602, cu tătarii, la Teiuşani. Aici, spun cuvintele de pe lespedea sa de mormant de la Stăneşti, «...jupanul Stroe atata nevoie pe creştini văzand, stătu împotriva tătarilor, de se lovi cu Mârza, cumnatul hanului şi-l înjunghie pe el. Trei săptămîni mai tarziu, la 2 octom­brie 1602, în urma rănii la obraz, primită la Teiuşani, «se întamplă moar­tea» celui care, aşa cum scrie pe aceeaşi lespede «...a fost stolnic la Mihai Vodă şi-a fost la toate războaiele dim­preună cu domnul său ca o slugă credin­cioasă».